Momente.

Sunt momente în viață în care dai totul peste cap.

 în care totul se dă peste cap. în care dintr-o secundă în alta totul se năruie. în care un valvârtej de întâmplări și emoții te ia prin surprindere.

și ai vrea să fugi la mami în brațe și să stai acolo până trece furtuna. exact cum făceai când erai mic. ai vrea să regăsești simplitatea și inocența copilăriei, să nu existe griji și lumea să fie un loc magic în care absolut nimic rău nu se poate întâmpla atât timp cât mama și tata te țin strâns de mână și îți zâmbesc.

 Dar devine din ce în ce mai greu fiecare zi e o provocare, și nimic nu e frumos. e treaba ta să găsești frumosul în lucrurile simple, să găsești oamenii care merită păstrați și să faci alegerile care nu îți pătează viața. Da, sună atât de simplu. 

dar nu. 

viața e complicată și murdară, și oricum nimeni nu iese viu din ea.

 Câteodată  ți e dor de tot ce  cunoșteai .

De momentele în care puteai să stai, să zâmbești, și să zici că nu ai nicio grijă, că ai tot ce ai nevoie și că nimic altceva nu îți poate îmbunătăți ziua. Deși știi, ca adult ca momentele de genul sunt prea scurte și prea puține. Viața e efemeră.. 

 

 Uneori aș vrea să mă ascund undeva și să aștept ca totul să treacă. Să nu-mi fie frică să merg singură la plimbare în parc toamna. Să cunosc un om și să pot spune că nu are intenții ascunse, că nu se bazeaza pe interes. Aș vrea ca lucrurile să poata fi rezolvate rațional și aș vrea ca inimă mea să nu aibă nimic de obiectat. Aș vrea ca alegerile pe care le fac să nu mai fie alegeri proaste. Aș vrea să uit, să o iau de la capăt. Aș vrea .. 

 Simt că stau undeva în centrul lumii și sunt singură. Pe lângă mine trec umbre necunoscute, toate mă privesc curioase , dar nu îmi mai pasă. Mi-e rece și mi-e dor și mă doare. Tot. Fiecare părticică a corpului doare, înăuntru și pe dinafară. Sunt singură. Absolut singură. În mintea mea se învârt amintiri și fețe familiare, dor imens și suferință. Aș vrea să pot pleca de aici, să fug înapoi ACASĂ. Dar ceva mă ține, mâinile îmi sunt legate, picioarele îmi sunt prinse de podea. sufletul meu vrea să mă ducă în altă parte, undeva unde mă simt în siguranță. Dar nu pot, știu că aici trebuie să rămân. Vreau să mă ridic dar nu pot. Buzele îmi sunt uscate de sete și privirea îmi e încețoșată. Încerc să plec. Dar ca să plec trebuie să mă ridic, să mi îndrept spatele și să privesc drept înainte. Să las regretele la o parte. Să fiu hotărâtă și rece. Să uit ce înseamnă dragoste. Sunt aici pentru un anumit lucru. Și trebuie să îl duc la capăt. Să fiu eu. E greu, dar trebuie. Să fiu eu, să mă metarfozez în ceva ce interiorul îmi spune că pot fi. Să fiu mai bună decât am fost vreodată. Să uit de trecut. E acolo, în cutia mea portocalie, mă așteaptă acasă. Până atunci uit. Totul trebuie schimbat pentru ca totul să devină la fel. Am o misiune. Și sunt pregătită. Trebuie să fiu.