Timp.

Viața pe care o trăim zi de zi este simplă, normală, aproape comună. Nu ne pierdem foarte mult timp gândindu-ne la viitor, pentru că mulți dintre noi suntem siguri de el. Pierdem timpul pe care îl avem ca și cum ar fi infinit. Ne lăsăm amăgiți de existența lipsită de evenimente și, poate din lene, din plictiseală, sau din oricare alt motiv, amânăm prea multe pe mâine. Ziua de mâine pe care o considerăm, cu un egoism extraordinar, a noastră. De parcă timpul chiar ne-ar aparține și de parcă noi am fi stăpânii lui.  Nu ne gândim că singurul lucru cert în viață este un sfârșit de care toți avem parte la un moment dat. Astfel lăsăm zilele să treacă pe lângă noi, irosim clipele făcând lucruri inutile, care de multe ori nici nu ne fac plăcere. Nu mai știm să trăim. Sau poate uităm cum se face. 

 Însă vin momente în viață când se pune stop, timpul se dilată, ți se taie respirația, ți se accentuează bătăile inimii și corpul tău începe să tremure inconstant și tu nu mai poți controla nimic.  Și mintea ta lucrează doar în flash-backuri  și regrete. Clipe de tortură sufletească când fizic, ești paralizat de frică, când doar creierul îți mai funcționează, însă nu normal. Când simți că asta e, că asta ar putea fi totul, că aici s-a terminat, deși nu îți vine să crezi că se termină așa repede. Nu te-ai gândit la asta, ești totuși prea tânăr!  Deși sunt doar câteva momente de tensiune bruscă, ești cuprins dintr-o data, în același timp, de trecut, prezent și viitor. Ești învăluit de un val de amintiri, remușcări, dezamăgire, clipe frumoase dar și sentimentul că nu le mai poți aduce înapoi. Pe lângă gândurile dulci-amare cu care te amăgește timpul trecut, se strecoară în tine și frica că acum nu ești încă ceea ce vrei să fii, și că nu ai făcut mare lucru ca să fii. Ai un sentiment copleșitor că ai irosit ATÂT de mult timp făcând nimic, ai pierdut atâtea minute amăgit de mirajul a ceea ce numim siguranța zilei de mâine. Pe lângă toate astea, te gândești cu frică că poate ziua de mâine nu o mai apuci, și nu mai ai timp să faci tot ceea ce ți-ai propus. Că nu mai poți să ajungi unde vrei. Că  poate de mâine nu vei mai fi aici, pe străzile astea, respirând în același timp cu milioane de oameni puținul aer nepoluat pe care îl mai avem. 

 Deși totul se termină la fel de brusc cum a început, și timpul se pare că revine la normal, tu nu îți poți reveni. Auzi zgomote puternice în jur, lume agitată, toți te întreabă dacă ești bine. Ești bine fizic, poate doar puțin zdruncinat, dar sufletul tău nu e bine. E agitat. Ești în același timp extrem de recunoscător că ești OK, că nu ai pățit nimic, că nu a fost decât o sperietură, dar știi, în adâncul sufletului tău că a fost un semnal de alarmă. Că ar trebui să te apuci de trăit, ar trebui să te bucuri de absolut tot ce ți se oferă, și că ar trebui să zâmbești mai des. Mai ales atunci când te uiți în oglindă. Deși nu vrei să arăți nimănui ce simți, și poate că nu vrei să faci mare caz de asta, simți că nu mai ești același. 5 Minute. Deși nu le dăm importanță decât atunci când suntem în întârziere, ele pot schimba un om. Poate în bine, poate în rău. Dar știu sigur , pe mine m-au schimbat.

 Nu irosiți timpul, trăiți-l.